Ieri am urcat pe Moldoveanu. M-am trezit de dimineata, mi-am facut bagajul, m-am urcat in masina, i-am luat pe Iulica si pe Madalin si am plecat la drum. Ne-am oprit la Pitesti pentru conserve si paine si apoi a inceput aventura.

Imi era tare dor de munte caci vara asta nu am mai urcat nimic. Citisem de vreo trei ori aricolul Mariei despre urcarea prin Valea Rea si m-a convis ca e „facubil” chiar daca anul asta, in afara de bicicleta si inot, nu am dat in branci cu sportul.

In proportie de 80%, to ce am citit este corect. Drumul poate fi facut intr-o singura zi dus-intors, este extraordinar de frumos si toate indiccatiile sunt corecte. Sunt insa cateva lucruri de mentionat si o sa incep cu cel legat de drumul forestier.

„Cel mai lung drum forestier”

Ei bine, drumul asta, daca ne luam dupa ce am citit in articolul Mariei si ce am gasit ieri, atunci aflati ca nu mai poate fi parcurs cu orice masina decat daca nu va este mila de ea. Eu am mers cu un Sandero si imi venea sa plang de ciuda. Nu am depasit decat pe alocuri 20 de km la ora si au fost inclusiv portiuni in care nu stiam daca mai ies din noroi sau daca reusim sa trecem prin raurile care intersecteaza drumul la 90 de grade.

Nu o sa lungesc povestea. Credeti-ma pe cuvant ca aveti nevoie de un 4×4 ca sa puteti merge relaxati din satul Slatina-Arges pana la Stana din Valea Rea si ca nu trebuie sa va faceti griji ca nu stii unde sa opriti. Drumul se opreste exact acolo unde incepe urcarea.

As vrea sa va spun mai multe despre peisaj, dar de fiecare data cand ma uitam in alta parte decat la drum, loveam ceva. Am observat insa cam zece locuri in care erau grupuri destul de mari de oameni cu masini si corturi pe malul raului.

Stana din Valea Rea

Dupa ce parcurgi cei 40 de kilometri de gropi, ajungi in locul asta  care este de-a dreptul WOW! Nu am vazut si nici nu stiam ca avem cascade atat de inalte.

Chiar si daca nu vrei sa urci pe munte, locul asta merita vazut. E minunat sa vii cu prietenii si sa stai cu cortul. Sunt trei cascade mari in jurul tau si  o stana parasita pe care oamenii o mai folosesc de refugiu in caz de ploaie. E un loc in care poti sa stai, sa privesti si sa taci.

Cum a fost urcarea

De la stana, dupa ce te saturi de privit incepe urcarea urmand marcajul cu triunghi rosu (margini albe). Desi ne grabeam, pentru ca nu calculasem intarzierea cauzata de drumul forestier, nu am putut sa ne urnim de la admirat si facut poze timp de vreun sfert.

Chiar si daca nu ai vedea marcajul, poteca se observa usor pe toata portiunea asta. Incepe cu un drum prin vegetatie care te poarta pana aproximativ la baza cascadei din spatele stanei. De aici, dupa ce treci un pod amenajat din trunchiuri de copaci (la fel ca cel pe care treci din parcare spre stana), incepe urcarea adevarata. Poti sa compari urcarea asta cu urcatul de trepte. foarte multe trepte si desigur neregulate. E de-ajuns sa ai grija unde pui piciorul si sa ai la tine apa si ceva de pus in cap pentru ca nu e nimic care sa tina umbra. Partea asta a durat o ora si putin.

Apoi urmeaza un platou intins si mlastinos. Este ca o plimbare in parc avand in vedere cum a fost urcarea anterioara. Aici trebuie sa ai grija pe unde pasesti, sa iti faci plinul cu apa si sa te bucuri de peisaj. Noi am gasit aici o „gasca” de magari foarte simpatici. Nu stim exact cum si ce era cu ei dar erau chiar frumosi.

Treci apoi de partea asta mlastinoasa si urmeaza o noua urcare. Cred ca e cam cat jumatate din prima si ajungi la Portita Vistei (2310m).

Pana aici am ajuns in aproximativ 3 ore iar pana pe varf mai era una singura. Din pacate, dicolo de varful pe care tocmai il urcasem era ceata groasa ca laptele si deja incepuse sa picure. A fost o decizie grea. Ne-am uitat unul la celalalt de mai multe ori in timp ce ne puneam pelerinele dar nu era cazul sa continuam, pentru ca niciunul nu stiam drumul si nu aveam de unde sa stim cat tine ploaia si cat de tare incepe.

Coborarea am facut-o rapid, dar a fost grea. Sunt multe pietre, iar apa de la ploaie curgea ca un rau fix pe carare. Recunosc ca atunci cand am ajuns jos (am coborat intr-o ora si putin) imi tremurau picioarele, iar acum am o super febra musculara.

Jos s-a cam oprit ploaia. Am stors apa din sosete (si din restul hainelor), am mancat ce aveam in conserve, am primit singura pereche de adidasi uscati si am pornit din nou pe drumul forestier.

Te-a ajutata acest articol? Susține proiectul și ajută-mă să aduc mai mult conținut pe blog!