Razvan Radulescu

vineri

27

aprilie 2018

0

COMENTARII

Mihaiță Papară – primul snowboarder paralimpic român

Scris de , Publicat în Interviu, Locuri, Ganduri & Povesti, Made my day

L-am cunoscut pe Mihăiță Papară într-o tabără de snowboard. L-am remarcat atunci când a spus că se antrenează pentru Jocurile Paralimpice.

Toți spusesem tâmpenii despre noi așa că inițial am crezut că glumește. Nici nu băgasem de seama că are vreun handicap. Abia a doua zi dimineață, când ne pregăteam să ieșim pe ușă am văzut proteza și am realizat ce spunea.

Mihaiță Papară are 38 de ani, este tatăl a doi copii, locuiește la Bruxelles și este singurul snowboarder paralimpic român – având, din anul 2005, un picior amputat de deasupra genunchiului.

Când l-am văzut apoi pe pârtie mi s-a părut ceva magic. Eram o grămadă de oameni acolo, Iar Mihai ne încuraja și ne spunea că se poate – chiar și cu un singur picior.

Mi se întâmplă des să nu știu exact cum să interacționez cu oamenii cu handicap. Nu știu ce se cuvine să faci sau să spui, dar cu Mihai a fost altfel. El pare că este omul pentru care handicapul nici nu intră pe lista primelor 50 de lucruri care îl definesc. Defapt, singurul moment în care îmi aminteam că îi lipsește un picior era atunci când mă minunam cât de bine alunecă pe pârtie.

După un drum lung și greu de aproape 7 ani, Mihaiță Papară este în echipa Paralimpică Română și a participat anul aceasta la Jocurile Paralimpice de la Pyeong Chang din Coreea de Sud.

Dincolo de snowboard însă, pentru a demonstra celor aflați în situații similare că există și oameni activi, nu doar deprimați după astfel de întâmplări nefericite, practică sau a practicat parapantă, călărie, înot, cățărare, surfing, sărituri în apă și wakeboarding.


Atunci când mă gândesc la tine, când vorbim, când văd poze sau filmări cu tine îmi vin în minte cuvintele: optimism, curaj și voință. Cum ai reuși să păstrezi atâta poftă de viață? Mai multă chiar decât 90% din oamenii pe care îi întâlnesc?

E o alegere pe care am făcut-o cu mulți ani în urmă și care înseamnă un efort uneori foarte mare, trebuie să recunosc, dar care m-a ajutat să merg înainte. Am ales să privesc și să apreciez ceea ce am, să regret mai puțin ceea ce am avut și acum îmi lipsește.

 

Ai început să te dai cu placa la 6 ani de la accidentul de mașină care te-a lăsat fără picior. Într-un alt interviu, povestind despre acel moment ai folosit sintagma „Plutind în albul pufos”. Ce a însemnat atunci și ce înseamnă astăzi snowboardul pentru tine?

Ca și la zborul cu parapata, înotul sau chiar alergarea, caut în snowboard acele momente de eliberare, de înaintare fluidă, de plutire, în care nu mai trebuie să lupți încrâncenat, în care pur și simplu te bucuri și atât. Am avut parte de astfel de momente, cu toată frica de accidentare sau necunoscut. Prima dată când am urcat pe placă, după accident, cu o proteză de oraș, am muncit foarte mult, am făcut o mulțime de mișcări ineficiente, am depus foarte mult efort – ca să stau în picioare, ca să înainez, ca să nu cad… Dar am avut norocul și să simt câteva fracțiuni de secundă acea plutire, acea alunecare fără împotriviri. Și mi-am dat seama atunci că e un răspuns la nevoia mea de a găsi bucurie și că merită să muncesc în direcția asta.

Acum, snowboardul este o sursă de plăcere și de normalitate, dar și o modalitate de a îi încuraja pe alții. Am avut parte de foarte multe momente frumoase, când oameni necunoscuți, văzându-mă pe pârtie, văzând că fac sportul ăsta cu o proteză, s-au apropiat. Unii doar ca să salute, alții să îmi spună cât de surprinși sunt, alții să mă felicite, alții să ceară informații tehnice, ori sfaturi pentru prieteni sau rude care poate ar vrea să încerce și ei.

 

Este extrem de interesantă povestea relației tale cu snowboardul. De la momentul în care, în 2012, ai primit contactul italianului care te-a invitat să testezi primul mecanism de proteză special construit pentru snowboard, la antrenamentele cu echipa paralimpică Franței și achiziționarea primei protezei online – fară nicio probă în 2014, la încercările și apoi reușita introducerii snowboard-ului ca al 13-lea sport paralimpic al României, la primele participări la competiții și în final obținerea, de curând, a finanțării pentru noua proteză, testele și participarea efectivă la Jocurile Paralimpice din Coreea de Sud pare totuși că ai ars etapele destul de rapid. Sunt sigur însă că așa pare doar din afară. Care au fost cele mai grele momente?

Fiecare. Fiecare din momentele descrise și altele multe, au fost dificile. Nimic nu a venit simplu și ușor. Bine, putem spune că a fost o supriză cât de simplu a fost să particip la testul din 2012, când după câteva mail-uri schimbate cu Gregory Leperdi, sportiv italian cu o amputație asemănătoare cu a mea și care lucra cu inventatorul sistemului ProCarve, am mers pentru teste și exerciții pe un ghețar în Alpi, timp de o săptămână. La fel, a fost surpinzător de simplu să cumpăr și să îmi fie livrat primul mecansim de sport, XT9+.

În rest, mersul la sala de sport, antrenamentele tehnice, potrivirea concediilor și a deplasărilor, căzăturile, vânătăile, toate și fiecare au avut partea lor de dificultate.

 

Cum a fost și în ce au constat probele Jocurilor Paralimpice de la Pyeong Chang?

Au fost două probe: Snowboard Cross (SBX) și Banked Slalom (BSL). La SBX avem una sau două coborâri individuale cât mai rapide pe un traseu cu obstacole, pentru calificare și stabilirea ordinii de concurs, apoi dueluri succesive (câte doi sportivi intră în același timp pe traseu, primul care ajunge la sosire avansează spre următorul duel). La BSL avem trei coborâri individuale cât mai rapide pe un traseu cu cât mai multe viraje tehnice, iar cel mai bun timp din aceste trei manșe este luat în calcul pentru rezultatul final.

La ambele competiții am obținut locul 11. Din păcate e o sursă de frustrare, pentru că știu că puteam obține un rezultat mai bun.

 

Ne-am întâlnit într-o tabără Fresh-Meat, organizată de Dan Marcu – antrenorul tău. Am înțeles că v-ați întâlnit exact într-una dintre aceste tabere. Cum ai ajuns acolo? Cum ați hotărât să colaborați?

Am debutat competițional în noiembrie 2014, dar mi-era clar că nivelul meu de pregătire fizică și mai ales tehnică era departe de ceea ce simțeam că aveam nevoie. Am căutat informații despre alți sportivi români cu handicap care să practice snowboard, încercând să mă alătur cuiva care deja să fi avut experiența de a fi fost implicat în sporturi adaptate nevoilor persoanelor cu handicap fizic, care să poată să dea un sfat. Nu am găsit, așadar am început să caut informații despre antrenori, instructori, organizatori de tabere de antrenament.

Am aflat de mai multe grupuri, iar Cristi Dogaru, de la Fresh-Meat, mi-a răspuns foarte rapid și deschis. Urmau să organizeze o tabără de snowboard în Austria, vara, pe ghețar, la Dachstein, și trebuiau să participe mai mulți instructori. Am luat-o ca pe o ocazie perfectă de a învăța, așadar nu am avut ezitări. Acolo l-am cunoscut pe Dan Marcu, cu care am rămas în contact.

Între timp, Fundația Agitos aprobase o linie de finanțare pentru un program internațional de dezvoltare a parasnowboardului, tocmai în vederea participării la Jocurile Paralimpice de Iarnă din Coreea de Sud. Comitetele Naționale Paralimpice care doreau să trimită sportivi la aceste tabere de pregătire, erau invitate să trimită și antrenori, tocmai pentru a face schimb de experiență. Am mers din nou în Austria, dar de data asta în Subai, împreună cu Dan Marcu.

Am învățat multe de la el, mi-am îmbunătățit considerabil tehnica și stilul de când am început să colaborăm. Am organizat împreună mai multe evenimente de popularizare a sporturilor adaptate. Jocurile din Coreea înseamnă doar o etapă din aventura noastră împreună.

 

Coreea de Sud a fost ultima pe lista ta din sezonul acesta, după Olanda, Finlanda, Canada și SUA. La care dintre aceste concursuri ai ajuns și cum au mers lucrurile?

Am fost la fiecare din competițiile enumerate de tine. În Olanda au fost concursuri de BSL – o Cupă Europeană și două Cupe Mondiale, dar nu am obținut rezultate foare strălucite, chiar dacă mi-am îmbunătățit mult timpii în comparație cu edițiile din anii precedenți.

Tocmai primisesem de la Comitetul Olimpic Român (un gest extraordinar, o mână de ajutor întinsă de COSR către CNPR) componente pentru o proteză nouă: sistemul MotoKnee și VersaFoot – miercuri am intrat în posesia protezei, sâmbătă am făcut primul test pe zăpadă, iar marți am intrat în concurs. O proteză nouă nu înseamnă o pereche nouă de bocanci, ci un picior nou. Fiecare mișcare e diferită, alte senzații și reacții față de ce făcusem ani întregi cu proteza veche. Mult mai eficiente și mai apropiate de mișcările naturale, prin comparație, dar tot am avut nevoie de exerciții și timp pentru acomodare.

Atât în Finlanda (două Cupe Mondiale de SBX), cât și în Canada (Finalele Cupelor Mondiale de SBX și BSL) am avut sprijinul CNPR pentru a participa la tabere de antrenament și am reușit să mă pregătesc intens cu proteza nouă. Și, foarte important, antrenamentele au fost făcute pe trasee specifice de SBX și respectiv BSL, trasee construite pentru etape de Cupă Mondială a Federației Internaționale de Snowboard, adică pentru sportivi fără handicap.

Dacă în noiembrie, în Olanda, am terminat pe locul 17, în Finada am obținut locul 12 și în Canada locul 10.

 

Povestește-mi dacă și ce mai face acum asociația înființată pentru susținerea recuperării persoanelor cu amputații (ASOCPM.ro)?

AsocPM e un ONG înființat în 2007 împreună cu părinții mei cu scopul de a da speranță și o mână de ajutor celor în situații asemănătoare cu cea în care m-am aflat în momentul accidentului meu. Atât persoanele implicate în accidente de pe urma cărora rămân cu un handicap, cât și familiile lor sunt afectate puternic de noua situație și nu există nimic care să îi pregătească, informeze ori să le ofere sprijin în vreun fel. Noi asta încercăm să facem, să le spunem celor care trec prin ce am trecut noi că există speranță.

Deci? Parerea ta care este?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *